Icoană A5 Maica domnului de la Pitești

Descriere

Maica Domnului “Lumina celor din întuneric” - reproducere a icoanei Maicii Domnului de la Memorialul Închisoarea Pitești, pictată de maicile de la Mănăstirea Diaconești în memoria celor întemnițați la Închisoarea Pitești de regimul comunist. 

Icoană format A5, cu foiță de aur și mătase, pe lemn (metaxotipie). 

Tehnica realizării icoanei se numește metaxotipie și întrunește unele dintre elementele pe care le regăsim și în arta pictării de icoane bizantine: au foiță de aur, sunt realizate cu pigmenți (culori) naturali pe panou din lemn și sunt vernisate. Metaxotipiile rezistă în timp la fel de bine ca icoanele pictate de mână.  

Mărturia următoare este doar una din nenumăratele mărturii despre ajutorul și mângâierea pe care cei din închisori le primeau de la Maica Domnului în timpul detenției.

Se apropiau Sfintele Paşti, un prilej bun de a distruge „mitul“: Mesia, Învierea, Maica Domnului. De toate trebuia să te lepezi. Cu o frenezie diabolică, sistemul s-a pus în mişcare. În loc de cruce s-au cioplit falusuri, pe care trebuia să le săruţi. Pornografia a înlo­cuit sfinţenia. Rugăciunile şi Prohodul au fost substituite cu scrieri obscene. Noi trebuia să ne târâm în genunchi, sărutând falusul. Toată Săptămâna Mare ne-am târât, ne-am umilit. Nu rănile ne dureau, ci adâncurile noastre sufleteşti, ciuruite, zdrobite în teas­cul acesta al satanei.

Credinţa era ultimul resort al rezistenţei noastre sufleteşti. Cu o insistenţă diabolică eram întrebaţi: „Mai crezi în Dumne­zeu?“. Iar la răspunsul nostru afirmativ, demonii înfuriaţi începeau iar bătăile şi torturile. Erai făcut în fel şi chip: „idiot“, „nebun“, „bou“, „prost“… Toate epitetele înjositoare erau aruncate în capul tău. Câte scârboşenii, câte abjecţii, câte insulte erau născocite! Tot ce pentru noi era sfânt, în mintea bolnavă a torţionarilor deve­nea prilej de blasfemie. Un preot a fost obligat să mănânce şi să bea ceea ce făcuseră alţii în gamelă, iar apoi să dea cu lingura şi celor­lalţi şi să-i şteargă la gură. Această ultimă scârboşenie trebuia să zdrobească orice rezistenţă morală, să ducă fie la căderea noastră totală, fie la nebunie. Bietul Puiu Chivulescu, mai în vârstă decât noi, care făcuse şi prizonierat în Siberia, cât a mai pătimit atunci! Şi de ce? „Pentru sfânta tradiţie“, cum spunea el.

Au trecut şi Paştile. Demascarea nu s-a terminat, ci a continuat cu noi forme, noi metode de distrugere a rezistenţei umane. Neîn­crederea în prieteni, în şefi, în Mişcarea Legionară era urmărită cu ferocitate. Umilirea, insultele de tot felul contribuiau încetul cu încetul la prăbuşirea morală şi rupeau din suflet ca hienele. Înghiţeai, te închideai în tine şi răbdai, că n-aveai ce face.

– Tot bandiţi legionari aţi rămas! urla Ţurcanu. Dar de fier să fiţi, şi tot vă veţi topi!

Trebuia să-ţi denigrezi fraţii, surorile, prietenii, rudele, să spui vorbe grele, urâte, ba chiar vulgare despre ei. Ca să scapi de bătaie, începeai să fabulezi. Inventai câte şi mai câte, de nu mai ştiai, la un moment dat, care erau adevărate şi care inventate. Şi toate astea sub teroare, sub ameninţarea bătăii sau a loviturilor. Deve­niserăm aşa de sensibili încât orice gest, orice vorbă în-dreptată împotriva noastră ne arunca în groapa deznădejdii. Câte momente de disperare n-am trăit şi câte strigăte de durere nu ne-au sfâşiat sufletul! Şi în deznădejdea noastră se năştea iarăşi şi iarăşi strigă­tul: „Mamă, mamă, de ce m-ai născut?“…

Săracele mamele noastre! Cât au mai plâns, cât au mai suferit şi ele! Se rugau şi se topeau odată cu lumânarea aprinsă. Şi se duceau, rând pe rând. Mama murise, dar eu n-am ştiut decât mai târziu. A murit cu gândul la mine, visându-mă. Când am aflat vestea, peste ani, la Securitatea din Codlea, am îngenuncheat şi am plâns. Au fost lacrimi fierbinţi, pe care pentru prima dată le-am vărsat în puşcărie.

În cameră, strânsoarea diavolească nu slăbea nici o clipă:

– Ce gândeşti, banditule?

Trebuia să răspunzi rapid. Orice ezitare era sinonimă cu min­ciuna, cu banditismul din tine.

Într-o noapte, frânt de bătaie, de durere, am adormit. Şi în acea noapte, Maica Domnului mi s-a arătat în vis. S-a uitat la mine şi mi-a spus:

– Va trece şi aceasta!

M-am trezit parcă mai puternic, mai vioi, dacă pot spune aşa. În orice caz, mai rezistent, căci am îndurat toate pe mai departe şi nu m-am prăbuşit. Îmi venea să strig de bucuria din suflet! Atunci am ştiut că Maica Domnului era lângă mine. Şi apoi, pe parcurs, în ani, am simţit că Dumnezeu mă ocrotea. M-a scăpat din greu­tăţi, din necazuri, ba de multe ori chiar de la moarte. Cum puteam deci să mă lepăd de El, să spun că nu mai cred? Şi Ţurcanu mă ameninţa mereu:

– Cu tine, banditule, mai stăm de vorbă, mai avem de lucru…

Mare şi grea problemă de conştiinţă! Era grea suferinţa fizică, dar mai grea era cea psihică, din pricina căreia nu puteai dormi nopţile. Năştea în tine dureri greu de îndurat, care prindeau contururi de coşmar. Îţi ridica probleme existenţiale, îţi demola sufletul, te demola ca om. Nu mai erai tu. Te azvârlea în cea mai cumplită mlaştină a deznădejdii. Nu mai aveai nimic, nu mai erai nimic. Nu bunurile materiale le regretai, sau plăcerile pe care nu le trăisei, ci faptul că trebuia să renunţi la dramul de dumnezeire din tine, care te mai ţinea viu. Ce existenţă cumplită, ce noapte fără sfârşit, în care erai aruncat sălbatic! Mai erai om?!

Dar stau şi mă întreb: oare Mântuitorul, Care S-a jertfit ca om, câtă suferinţă va fi avut în vremea pătimirii, a răstignirii pe cruce? Însă a zis: „Iartă-le, Doamne!“. Iar noi, biete fiinţe, ce putem zice? Iartă-ne, Doamne, şi pe noi, păcătoşii! Iartă-ne!…

 Mărturia lui Nicolae Purcărea din volumul său de memorii “Urlă haita...Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud”, Editura Manuscris, 2017

Livrarea se va face prin curierat și este gratuită.